MICUL PARIS versus MICUL ALCATRAZ

În ultima vreme am susţinut cu mai multe ocazii ideea ca sintagma “Micul Paris” este corectă dar din cu totul alte motive decât lumea are tendinţa să creadă. Lumea înţelege prin această sintagmă că la Bucureşti se vorbea franceză pe stradă, că arhitectura e ca la Paris şi că istoria arhitecturii este marcată de arhitecţi francezi sau de cei români care au învăţat meserie la Paris. Nu că ar fi neapărat false în totalitate aceste ipoteze însă eu nu cred că acestea sunt motivele corecte. Da, franceza era destul de răspândită, dar asta era chiar şi la ruşi sau în Polonia în epocă. Eminescu a studiat însă mai mult către Viena, Regele Carol era neamţ şi mulţi politicieni marcanţi, în special din zona moldoveană a vechiului Regat, erau germanofili. Dacă pălăriile erau poate după moda franceză, tot ce era tehnic – maşini agricole, produse de siderurgie, căi ferate, material rulant de orice fel – venea cam din Austro-Ungaria, din Germania sau din Marea Britanie. Arhitectura este destul de specifică zonei central-europene, nu neapărat de origine franceză iar în Bucureştii care au început să se pretindă “Micul Paris” era plin de arhitecţi germanofoni (fie că erau de origine "nemţească" cum bine a subliniat si dl. Emanuel Badescu intr-un articol, fie că erau poate evrei din părţile austro-ungare) iar cei francezi, deşi celebri, erau totuşi minoritari. Mai ales începuturile ordinii administrative aduse de Kiseleff au fost marcate de nume nemţeşti aproape în exclusivitate iar asta se vede în galeria de semnături de la arhivadearhitectura.ro . Printre arhitecţii români şcoliţi în străinătate se găsesc foarte mulţi care să fi studiat la Paris dar nu trebuie uitat că Alexandru Orăscu a studiat la Berlin iar alţii au studiat şi în Italia sau Elveţia (poate cel mai celebru exemplu fiind Marcel Iancu). Pe scurt, părerea pe care am expus-o şi pe care o consider corectă este că “Micul Paris” a devenit porecla Bucureştilor pentru că aici s-au implementat absolut toate operaţiile radicale de transformare urbană pe care Baronul Haussmann le-a aplicat la Paris – tăieri substanţiale în ţesutul istoric pentru noi bulevarde cu exproprieri masive, regularizarea cursului Senei, ample măsuri de canalizare şi alimentare cu apă. La Bucureşti s-au făcut toate acestea într-o măsură pe care nu cred că o putem regăsi în alte capitale ale vremii. Şi spun asta pentru că, pe lângă toate astea, legislaţia românească a fost copiată, aproape mot-a-mot (ca să fiu lingvistic în temă) din cea franco-belgiană. Regulamentele de înfrumuseţare a oraşului sau cel pentru igienă din anii 1860-1870 nu lasă loc de comentariu în acest sens. Să nu uităm nici faptul că atunci când s-a făcut reforma monetară care a introdus leul, paritatea monedei a fost 1:1 cu francul francez. 

Astea cred că sunt motivele reale pentru care Bucureştii erau "Micul Paris". 

Acum aş detalia în imagini. Bucureştii, în profunzime, erau un loc în care casele erau predominant plasate în verdeaţă, indiferent aşezate faţă de stradă de cele mai multe ori, relativ modeste. 

Nici când s-a impus o regulă urbanistică iar casele au fost aduse pe aliniament, aspectul nu s-a schimbat radical în sensul arhitecturii pariziene care presupunea front continuu, multe etaje, finisaje din piatră şi alte asemenea lucruri care nu se găsesc în oraşul profund românesc. Casele româneşti din Bucureşti aveau ferestre generoase la stradă, aveau împrejmuiri transparente, verdeaţa era încă dominantă pe parcelele private aşa cum la Paris nu era cazul.

După cum vedem chiar la casa lui Ion Mincu, arhitectura n-are a face cu Parisul deşi Mincu studiase acolo. Mai mult, casa fisese iniţial construită de un arhitect italian, Gaetano Burelli.

După ce Mincu, Socolescu şi alţii au lansat moda neoromânească de la finele secolului al XIX-lea mai avem a zice ceva despre un mic Paris? Chiar şi în perioada interbelică, dincolo de marile bulevarde centrale, imobilele moderniste aveau un gard încă şi mai transparent iar detaliile de arhitectură, care fac o a doua marcă bucureşteană, sunt relativ greu de găsit la Paris. Devin din ce in ce mai greu de aflat si aici.

Acum, însă, nici nu mai are sens să vorbim despre un mic Paris căci oraşul a devenit din ce în ce mai mult un Mic Alcatraz dat fiind că societatea s-a cam schimbat radical. Nici gardul nu se mai poate menţine transparent către verdeaţa curţii (care oricum a cam dispărut) iar orice gol către stradă este musai să fie obturat.

Lucrurile au evoluat treptat, prin mici obturări, cu menţinerea unor detalii şi tipologii, cât de cât: 

Acum lucrurile s-au radicalizat şi au devenit regulă: 

Ba chiar s-au consacrat în arhitectura nouă: 

N-am dubii, trăim deja în Micul Alcatraz pentru că Micul Paris, cu civilizaţia, educaţia, bunul simţ, politeţea siguranţa şi plăcerile vieţii în mahalalele bucureştene au murit de mult, înecate în coji de seminţe şi în susur de manele.