Să nu ne amăgim, dintotdeauna patrimoniul cultural a servit pe ici pe colo intereselor politice. În fapt, de la bun început, ideea de patrimoniu a fost asociată ideii de prestigiu pentru conducătorii care au promovat-o, atât în antichitate cât şi mai târziu în zonele marcate de Renaştere sau de Iluminism. În acest context, transformarea în muzeu a moscheii Hagia Sofia, fostă catedrală majoră a lumii creştine răsăritene, a fost până la urmă o importantă declaraţie politică şi ideologică. Atatürk a produs o amplă reformă, care a vizat laicizarea Turciei. Transformarea Sfintei Sofia în muzeu în 1934 trebuie văzută deci ca o puternică declaraţie politică deşi (sau poate că, dimpotrivă, chiar în sprijinul acestei idei) tot Atatürk era cel care spunea că religia trebuie despărţită de politică (ce poate fi mai actual ?).
De aceea, revenirea la statutul de moschee a acestui uriaş exemplu de patrimoniu realmente mondial, nu poate fi decât un uriaş regres din punct de vedere al ideii că patrimoniul cultural trebuie să fie ceva care să slujească mai curând convergenţa decât diviziunea. Acest gest este fără îndoială unul de bigotism greţos, pus în slujba unor obiective politice ce par a fi în contradicţie cu idealurile părintelui naţiunii turce. Naţionalismul şi bigotismul au fost întotdeauna zonele pe care personajele politice cu porniri autocrate le-au exploatat, mai ales acolo unde educaţia e vitregită.
Controlul obiectivelor simbolice din punct de vedere cultural şi
religios este întotdeauna un semn al puterii şi al prestigiului politic. Nu
cred că se îndoieşte nimeni că familia regală din Arabia Saudită se consideră
mai prestigioasă decât celelalte din zona arabă a Golfului din moment ce deţine
controlul total asupra miezului islamic de la Mecca. Pe de altă parte, este
destul de trist atunci când consilierii culturali nu par să mai aibă acces la
formarea deciziei politice. În felul ăsta, puternicii momentului au impresia că
lumea se învârte în jurul lor sau că începe cu ei deşi istoria ne învaţă că
aceasta se repetă. În acest caz particular, pare bizar că unii nu-şi mai
amintesc de propria istorie, având în vedere că unul dintre războaiele cu largă
participare internaţională şi cu cele mai semnificative urmări politice cu
impact mondial a fost Războiul Crimeii. Se uită că acest război a pornit pe
baza unor orgolii politice alimentate de astfel de atingeri cu dorinţa de avea
controlul simbolurilor cultural-religioase, anume controlul asupra locurilor de
pelerinaj din Palestina. Ca şi acum, ruşii folosesc astfel de pretexte ca să se
erijeze în "protectori". Grecii nu pot să se abţină din pornirile lor
naţionaliste ca să nu folosească această carte religioasă pentru a-şi afirme pretenţiile
de preeminenţă culturală în nişte teritorii demult pierdute. Orgoliile sunt
stimulate de astfel de pretexte naţionaliste şi fundamentalisme pentru că sunt
excelente pretexte pentru oportuniştii politici, în special în zone în care
liderii fundamentalişti şi "viguroşi" sunt apreciaţi, anume în acele
puteri care cumva au decăzut ca influenţă dar care vor cu orice chip să devină
"great again". Până şi Papa a reacţionat în cele din urmă, cu
"îndurerare", probabil la presiunea diverşilor cardinali sau episcopi
căci or fipresupus că n-ar fi dat bine să nu declare chiar nimic, nimic. Să ne mai
amintim că Ceauşescu a început calea lui spre dictatură atunci când şi-a
exprimat foarte vocal "independenţa" după ocuparea Cehoslovaciei în
1968, moment în care o astfel de mişcare i-a creat un foarte bun piedestal de
patriot. Oare câţi din Turcia sunt azi convinşi că sunt conduşi de un mare
patriot şi câţi recunosc în el profilul dictatorului care la un moment dat nu
va mai putea fi contrazis nici măcar pe o problemă minoră, darămite pe un
subiect de un asemenea impact mediatic şi social?
În acest context, de continuă diminuare a democraţiei în Turcia, este de admirat şi de menţionat poziţia publică a ICOMOS Turcia, pe care o şi reproduc mai jos (click-dreapta-mouse + "open image in a new tab").
Din păcate, argumentele ştiinţifice sau culturale nu vor avea niciodată un impact real în mediul politic pentru că, după cum am spus, mediul politic are o cu totul altă agendă. De aceea, zic să ne aşteptăm ca acest episod regretabil şi inutil din punct de vedere religios să declanşeze tot felul de reacţii extremiste, cu efect de bulgăre de zăpadă rostogolit la nivel regional. Chestiunea e mult peste o simplă dezbatere pe teme de patrimoniu cultural, e o problemă politică.
Este de fapt echivalentul unei declaraţii nete din partea noului sultan, cum că Republica lui Atatürk trebuie revizuită încă înainte de a-şi serba centenarul.
PS1: În acest context, reamintesc unul dintre principiile pe care le-am introdus in Tezele prealabile ale Codului patrimoniului cultural, anume: 3.Principiul diversităţii şi al complementarităţii identităţilor culturale, fără discriminare:
"Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional implică menţinerea diversităţii şi complementarităţii tuturor expresiilor şi formelor sale, locale şi regionale, indiferent de caracterul majoritar sau minoritar al grupului social care le-a generat."
Demisionând eu de la coordonarea elaborării codului, acest principiu urmează a fi castrat în forma asta:
"Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional implică menţinerea diversităţii şi complementarităţii tuturor expresiilor şi formelor sale, locale şi regionale."
Citind articolul pe tema acţiunii de la Istanbul, poate se înţelege mai bine cum ajungem în felul ăsta să nu avem cum reacţiona din lipsă de instrumente clare.
