7 iulie 1937

Daca n-ar fi murit pe neaşteptate în noaptea de sâmbătă spre duminică 13 mai 2012, tata ar fi implinit azi 75 de ani. N-a fost niciodata bolnav. În cei 40 de ani de care imi amintesc a fost o singura data in spital si atunci pentru ca a cazut de pe o scara si si-a rupt doua coaste perforând plămânul.  In ziua congresului reunit PNL si PSD  a avut însă un episod de fibrilaţie şi l-am repezit la spital unde a stat 4 zile internat (fac legatura pentru ca acel congres era la Expozitie iar eu l-am internat la 2 CFR, chiar langa). În loc să-şi vada apoi de tratament, de stat liniştit, el a continuat sa umble prin oraş prin căldură, să care şi să ridice lucruri grele prin curte, să-şi piarda timpul la conferinţa naţională a UAR, la comisia de disciplină a OAR Bucureşti în care era membru …

Aşa era el, îşi pierdea timpul pentru alţii şi nu pentru el. Îşi pierdea timpul să scrie memorii peste memorii spre primărie, spre patriarhie, spre preşedinţie pentru ca i se părea că amplasamentul catedralei neamului prost este ales prost. Ceea ce este evident dar pentru el nu era evident că orice ai scrie sau ai spune în ţara asta este timp pierdut … Culmea ironiei este că tocmai atunci când un articol pe tema asta a devenit şi public prin tipărirea în numărul de martie-aprilie al Buletinului Informativ al OAR Bucureşti, numărul a ieşit prea târziu ca să mai apuce să şi-l vadă tipărit. Mereu ne certam pe tema asta, că-şi pierdea timpul inutil pentru un subiect pe care nu putea să-l influenţeze în niciun fel în loc să-şi vadă de propriile probleme.

Dar, din nou, aşa era el, nu suporta deciziile evident anapoda, nedreptatea sau minciuna, mai ales cea spusă de oficialităţi.

În 1983 era arhitect şef la Sectorul Agricol Ilfov. Parcă-l văd şi acum cum mergea vara cu bicicleta de la Chitila la serviciu, la Baloteşti. Pentru că n-a avut niciodată permis de conducere şi , cu atât mai puţin maşină. Făcuse o cerere prin ‘78 cred, la primărie unde lucra la biroul de sistematizare, ca să i se aprobe să cumpere un Trabant. Pe cerere a scris unul dintre şefi: “întâi rezultate şi apoi beneficii” şi i-a refuzat. Bătea Ilfovul cu bicicleta. Aşa a văzut că la Tunari îşi construia ditai căsoiu un tânăr nepot de-al lui Ceauşescu. După cum vă amintiţi, era o perioadă în care autorizaţiile de casă erau prohibite căci trebuia să se facă blocuri, lumea să stea la bloc, cu încăzire cu lemne şi budă  comună dacă se putea. Bineînţeles că n-avea nepotul autorizaţie şi nimeni nu putea face nimic. Atunci tata le-a dat unor amărâţi care stăteau 7 oameni într-o cocioabă cu două camere, autorizaţie să-şi extindă casa. Secretarul de partid l-a muştruluit in şedinţa când au aflat de autorizare iar tata le-a răspuns: “Dacă se poate la Tunari atunci le-am autorizat şi amărâţilor ălora”. “Eşti ambiguu tov. Crăciunescu!!” i-ar fi spus politrucul  şi tata a fost pe urmă şomer două săptămâni.

În ’88 eram în armată şi mama venită într-o vizită mi-a povestit că pe tata l-au chemat la Securitate. Îl chemaseră pentru că, biografia lui scrisă de mână ataşată unei cereri de ocupare a postului de arhitect şef la sectorul 6, care era vacant, a fost comparată cumva cu o bază de date. El stătea şi se întreba de ce stă dosarul pe loc şi nu primeşte nicio veste. Până la urmă l-au chemat. Drept care, la Securitate i-au pus în faţă un teanc de scrisorele trimise de el de-a lungul anilor, de la nume şi adrese fictive, cu mesaje de genul “Hitler, Stalin, Ceauşescu”. Avea mania scrisului şi de câte ori era câte ceva care-l enerva, probabil după ce mai auzea şi pe la Europa Liberă, se apuca să scrie. Cred ca a scris după ce l-au trimis să supravegheze demolările de a Izvor prin ’82 cand încă lucra la primarie. Stiu că povestea acasă ca i-au dat lacrimile văzând case sănătoase, cu uşi, sobe, decoraţii, acoperişuri speciale date jos cu excavatorul. Unele le-o fi scris când se enerva auzind “tovarăşa academician doctor inginer” … Iar ticăloşii aia de securişti catalogaseră de-a lungul anilor, după scris, toate acele scrisorele stupide pe care le trimisese. Un colonel, expert grafolog, l-a “felicitat” că a recunoscut din prima că el le scrisese pentru că altfel i-ar fi dovedit el acest fapt. Drept care l-a pus să scrie o declaraţie că a greşit şi că n-o să mai facă … Când o să am timp am să ma duc să-i studiez dosarul la CNSAS.

La Revoluţie am fost cu el în stradă pe 21 decembrie, din Piaţa Unirii pe jos până la Universitate. În ziua aia a mitingului se învoise câteva ore de la serviciu ca să meargă să ia ceva de la o farmacie veterinară din centru aşa că se nimerise în plină efervescenţă după ce se spărsese mitingul fatal al lui Ceauşescu. S-a întors la birou să ne povestească. Lucram împreună la IPROMET, biroul avea 50 de oameni - arhitecţi, tehnicieni, desenatori. Era exaltat de ceea ce văzuse, că lumea striga “jos Ceauşescu”. Pe urmă a adăugat cu sete: “Am strigat şi eu!” Aveam carnetul UTC la mine aşa că atunci, în timp ce povestea ce se întâmplă în centru,  l-am scos şi l-am rupt aşa că deodată în jurul nostru s-a făcut mai liber … Apoi am plecat spre centru unde aveam de plătit meditaţiile pe care le făceam atunci la desen şi am stat la Universitate până am răguşit. A doua zi, la IPROMET au venit să strige o mână de oameni de la ICEM: “Să iasă IPROMETU’!” Din 50 de oameni am ieşit eu cu tata şi cu încă 5. În hol era lumea adunată pentru că directorul stătea de veghe. Aşa că tot noi am fost primii care să spargă gheaţa şi am ieşit ca să facem ceea ce până în piaţă la CC a devenit un fluviu de oameni. După aceea am stat nopţile următoare ca fraierii să “păzim instituţia” cu câte un Kalaşnicov cu cate 5 gloanţe în magazie … pe care tata nici macar nu ştia să o armeze. Răguşeala aia, statul ca fraierii cu arma să păzim nu ştiu ce în zilele alea de nebunie cred că sunt cele mai frumoase momente pe care le pot găsi în memorie împreună cu tata.

Tata a fost un om bun, naiv de bun, din categoria pe care azi lumea o numeşte “fraieri”. Prieteni de-ai mei au încercat să mă consoleze că măcar n-a suferit, a murit în somn, n-a fost chinuit de boli, a fost activ pana in ultima zi chiar dacă a murit prematur - căci niciodată nu mi-am închipuit că n-ar trăi până cel puţin la 90 … Poate că e aşa. L-am găsit cu ochii închişi, cu figură calmă. Cât a fost la capelă au fost zile răcoroase. Când a plecat convoiul spre cimitir a iesit un soare tare care s-a menţinut până s-a terminat şi parastasul pe care l-am ţinut în curte. La jumătate de oră după ce a plecat şi ultimul membru al familiei s-a pornit ploaia aia care n-a mai încetat câteva zile. S-a întâmplat la fel şi la parastasul de 40 de zile. Aş vrea să cred că astea ar fi semne că există un Dumnezeu care-o să aibă grijă de el. Aş vrea.

Mă frământă însă că ultima dată am vorbit la telefon despre o prostie. Mă frământă că ani de zile am dat mâna şi ne-am salutat prea bărbăteşte, niciodată ca în filmele americane cu îmbrăţişări şi bătăi de palmă pe spate … Ştiu sigur că au fost momente în care a fost mândru de mine, chiar îi reproşam că prea atrage atenţia asupra mea pentru nişte nimicuri până la urmă. Asta ştiu şi sunt împăcat că am făcut să nu-i fie ruşine cu mine. Mă macină însă în fiecare zi o întrebare. Nu e zi în care să nu mă gândesc la el şi să mă întreb dacă i-am arătat destulă afecţiune. Dacă nu cumva s-o fi gândit vreodată că nu-i sunt destul de aproape.

Plâng şi acum pentru că n-o să ştiu niciodată răspunsul la această întrebare …

ps: multumesc celor care au remarcat faptul ca m-am retras. nu puteam si nici acum nu mi-e la indemana sa ma mai ocup de blog. o sa ma manifest mai rar.