Despre rasucirea Bratienilor in mormant

În ultima vreme se tot discută despre o vrăşmăşie internă in PNL, unii fiind mai monarhişti decât alţii, alţii fiind mai de dreapta adevărată decât unii, câţiva fiind mai reprezentativi decât restul. În principiu sunt unii care contestă faptul că alţii ar avea vreo stea în frunte care să le dea dreptul să-i facă să tacă dacă ei au ceva de spus. Nu de puţine ori comentariile asupra (ideilor) poziţiilor conflictuale sunt însoţite de verdictul că “se răsucesc Brătienii în mormânt”. 

Pare că aceşti utilizatori de sintagmă nu ştiu că Brătienii cu pricina s-au contrat cu mult mai tare in urmă cu 130 de ani. Astfel, liderii liberali Dimitrie şi Ion Brătianu n-au mai încăput în acelaşi partid din cauza neînţelegerilor dintre ei. Si nu erau “ca fraţii”, ei chiar erau fraţi, fiecare în parte cu o contribuţie istorică fundamentală pentru ceea ce a însemnat revoluţia societăţii româneşti de la 1848 încoace. Fiecare dintre ei a fost prim ministru şi fiecare l-a dat jos pe celălalt in 1881, anul dihoniei. Pe scurt, despre cei doi Brătieni, câteva informatii există în Dicţionarul Contimporanilor din 1897 (Dim. R. Rosetti). Nu ştiu detaliile politice care au stârnit gâlceava dar cred ca până la urmă totul se reduce la zicala prea cunoscută: “Frate, frate dar brânza-i pe bani”. După ce s-a produs împăcarea, cu puţini ani înainte de moartea celor doi, Dimitrie C. Brătianu – fostul disident - chiar a preluat conducerea PNL după moartea lui Ion C. Brătianu. Când a murit şi el, la 8 iunie 1892, fiul lui Ion C. Brătianu solicita primăriei autorizaţia de a-i face un cavou la Bellu.

Cererea are un singur cuvânt mâzgălit.

Despre Dimitrie, Ionel I.C. Brătianu a scris întâi “părintele meu” dar apoi şi-a dat seama de eroare şi a scris pe deasupra “unchiul meu”. Diferenţa era greu de făcut chiar după atâta zâzanie … Mai e ceva ce mi s-a părut interesant. Cererea e depusă în 9 iunie, are pe verso referatele funcţionarilor din 9 iunie iar autorizaţia e datată 9 iunie. Practic i-au dat-o pe loc.

Acum, în politica actuală românească mustesc copilăriile. Dacă politicienii ar fi fost însă şi ei copii, astfel de certuri precum cele pe care le vedem în zilele astea ar fi fost extrem de simplu de rezolvat. Putea să vină Becali şi să spună: “Pace, pace între două dobitoace!” şi treaba era gata. În plus, am fi înţeles şi noi, chibiţii, rostul politic al acestui personaj de vază al neamului. 

PS: AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 33/1892,filele 85 si 91