Am aflat cu tristeţe că s-a stins omul de teatru Victor Radovici.
Locuind la câteva case distanţă, am avut privilegiul să-l cunosc încă din copilărie. Atunci mă fascinau povestirile sale despre Japonia, fiind o vreme când era greu să ieşi în Bulgaria darămite in Japonia. Or, Victor Radovici a avut şansa ca, alături de teatrul Ion Creangă şi de actorul Ion Lucian (care îi era unchi prin alianţă) să facă turnee în lume, până în îndepărtata Japonie. La domnul Radovici acasă ne-am adunat să vedem semifinala campionatului mondial de fotbal din 1982 când francezii au avut coşmarul de a pierde accesul în finală după ce în prelungiri, cu aproape 15 minute înainte de final, încă mai conduceau cu 3 la 1 pe nemţi … Era un om cu umor, de lume. Mă amuză şi acum, când îmi amintesc de astfel de întâlniri ale familiilor, felul în care se întorcea spre mine, cu un aer mucalit şi calm şi îmi spunea, atunci când mai era cicălit : “Să nu te-‘nsori … !”
Ultima amintire cu Victor Radovici ca om de teatru o am de la spectacolul “Bădăranii” pe care l-a produs la teatrul Excelsior cu foştii studenţi. A fost foarte implicat în acest proiect deosebit iniţiat de Ion Lucian, anume de a crea nu numai o trupă de teatru ci un teatru nou complet, adică trupă şi sală proprie de spectacol. A fost foarte implicat în partea administrativă a vieţii de teatru, foarte importantă pentru existenţa oricărei forme de spectacol, cu mult înainte, în anii ’80, când a fost în conducerea teatrului pentru tineret Ion Creangă. A fost şi printre iniţiatorii teatrului pentru copii, fiind dedicat acestui segment. De aceea n-a fost un actor care să se bucure de celebritate dar cred că lumea teatrului o să-i simtă lipsa.
Ultima imagine a omului Victor Radovici o am de la înmormântarea tatei când, văzându-l slăbit şi cu o expresie pierdută, aproape ca nici nu l-am recunoscut. Am aflat apoi că era destul de bolnav şi îmi închipui că, probabil, ca om foarte activ ce era, cumva la fel ca tata pe care-l ştia din tinereţe, începuse să-l preocupe propriul final.
Să-i fie sufletul odihnt!
Locuind la câteva case distanţă, am avut privilegiul să-l cunosc încă din copilărie. Atunci mă fascinau povestirile sale despre Japonia, fiind o vreme când era greu să ieşi în Bulgaria darămite in Japonia. Or, Victor Radovici a avut şansa ca, alături de teatrul Ion Creangă şi de actorul Ion Lucian (care îi era unchi prin alianţă) să facă turnee în lume, până în îndepărtata Japonie. La domnul Radovici acasă ne-am adunat să vedem semifinala campionatului mondial de fotbal din 1982 când francezii au avut coşmarul de a pierde accesul în finală după ce în prelungiri, cu aproape 15 minute înainte de final, încă mai conduceau cu 3 la 1 pe nemţi … Era un om cu umor, de lume. Mă amuză şi acum, când îmi amintesc de astfel de întâlniri ale familiilor, felul în care se întorcea spre mine, cu un aer mucalit şi calm şi îmi spunea, atunci când mai era cicălit : “Să nu te-‘nsori … !”
Ultima amintire cu Victor Radovici ca om de teatru o am de la spectacolul “Bădăranii” pe care l-a produs la teatrul Excelsior cu foştii studenţi. A fost foarte implicat în acest proiect deosebit iniţiat de Ion Lucian, anume de a crea nu numai o trupă de teatru ci un teatru nou complet, adică trupă şi sală proprie de spectacol. A fost foarte implicat în partea administrativă a vieţii de teatru, foarte importantă pentru existenţa oricărei forme de spectacol, cu mult înainte, în anii ’80, când a fost în conducerea teatrului pentru tineret Ion Creangă. A fost şi printre iniţiatorii teatrului pentru copii, fiind dedicat acestui segment. De aceea n-a fost un actor care să se bucure de celebritate dar cred că lumea teatrului o să-i simtă lipsa.
Ultima imagine a omului Victor Radovici o am de la înmormântarea tatei când, văzându-l slăbit şi cu o expresie pierdută, aproape ca nici nu l-am recunoscut. Am aflat apoi că era destul de bolnav şi îmi închipui că, probabil, ca om foarte activ ce era, cumva la fel ca tata pe care-l ştia din tinereţe, începuse să-l preocupe propriul final.
Să-i fie sufletul odihnt!
In afara de omul de teatru , dumneata ai pierdut un prieten vechi de familie si asta-i cu adevarat o tragedie . Sa-i fie sufletul daruit cu aceeasi pace pe care a adus-o in timpul vietii !
RăspundețiȘtergereAm avut prilejul, de-a lungul timpului, sa cunosc multe persoane publice - artisti, oameni de stiinta, politicieni. Cu o mica parte dintre aceste persoane publice am avut onoarea de a fi in relatii amicale si, in cateva cazuri, de prietenie. Din pacate imi dau seama ca relatiile umane au ajuns cu totul altfel acum decat inainte de '90 si imi dau seama de asta cand se mai duce cineva, cu care apoi iti spui ca, de fapt, nu ai avut cu adevarat timpul de a te bucura de amicitia sa. Macar ma bucur ca ii cunosc sau i-am cunoscut in latura lor umana si nu a celebritatii lor mai mare sau mai mica. Totul e insa o numaratoare inversa ...
RăspundețiȘtergereDumnezeu să-l ierte!
RăspundețiȘtergereMă folosesc de acest prilej trist de a reitera nesimţirea societăţii româneşti de a nu imortaliza performanţele actoriceşti ale teatrului românesc. Trăim nişte vremuri în care producţia unei înregistrări a unei piese de teatru este, probabil, sub 1.000 de euro. Dacă înregistrările le-ar face chiar teatrul, probabil că ele ar scădea spre 100 de euro. Şi totuşi nimeni nu înregistrează spectacolul de teatru, nici măcar la nivel de amator, nici măcar la nivel de transmisie cu camera web... Piesa se încheie când cade cortina şi moare pe vecie. Cu chiu cu vai rămân nişte poze, în măsura în care managerul teatrului se deranjează să facă un site web pe care să posteze nişte poze.
Căutaţi Victor Radovici pe Google-Images şi veţi găsi o singură fotografie.
Am avut şi eu o ambiţie cu un actor pe care l-am cunoscut şi m-am gândit să-i fac un site:
http://www.bibliotecaru.hostoi.com/
Când am căutat pe Google nu am găsit nici măcar o poză... şi era actor de la Naţionalul Bucureştean. Am avut promisiuni pentru nişte poze... dar nu au mai venit.
Dacă puteţi să faceţi rost de fotografii pe care să le scanaţi... nu ar fi rău un site "in memoriam".
RăspundețiȘtergereDin pacate n-am gasit astfel de fotografii. Nici cand fotografia a devenit ceva mult mai la indemana de facut, eu n-am excelat in fotografii cu persoane. Chiar mi se reproseaza des ca daca n-ar fi fost vorba de cladirile din cadru, fotografiile cu persoanele respective n-ar exista. Am o singura fotografie alb-negru dar care e cu mine in curtea dlui Radovici. Nu mai stiu cu ce ocazie si nici cine a facut-o. Am sa mai caut insa in mormanul de poze de la ai mei.
Ștergere