Daca n-ar fi
murit pe neaşteptate în noaptea de sâmbătă spre duminică 13 mai 2012, tata ar fi
implinit azi 75 de ani. N-a fost niciodata bolnav. În cei 40 de ani de care imi
amintesc a fost o singura data in spital si atunci pentru ca a cazut de pe o
scara si si-a rupt doua coaste perforând plămânul. In ziua congresului reunit PNL si PSD a avut însă un episod de fibrilaţie şi l-am repezit la spital
unde a stat 4 zile internat (fac legatura pentru ca acel congres era la Expozitie iar eu l-am internat la 2 CFR, chiar langa). În loc să-şi vada apoi de tratament, de stat
liniştit, el a continuat sa umble prin oraş prin căldură, să care şi să ridice
lucruri grele prin curte, să-şi piarda timpul la conferinţa naţională a UAR, la
comisia de disciplină a OAR Bucureşti în care era membru …
Aşa era el, îşi
pierdea timpul pentru alţii şi nu pentru el. Îşi pierdea timpul să scrie
memorii peste memorii spre primărie, spre patriarhie, spre preşedinţie pentru
ca i se părea că amplasamentul catedralei neamului prost este ales prost. Ceea
ce este evident dar pentru el nu era evident că orice ai scrie sau ai spune în
ţara asta este timp pierdut … Culmea ironiei este că tocmai atunci când un
articol pe tema asta a devenit şi public prin tipărirea în numărul de
martie-aprilie al Buletinului Informativ al OAR Bucureşti, numărul a ieşit prea
târziu ca să mai apuce să şi-l vadă tipărit. Mereu ne certam pe tema asta,
că-şi pierdea timpul inutil pentru un subiect pe care nu putea să-l influenţeze
în niciun fel în loc să-şi vadă de propriile probleme.
Dar, din nou, aşa era el,
nu suporta deciziile evident anapoda, nedreptatea sau minciuna, mai ales cea
spusă de oficialităţi.
În 1983 era
arhitect şef la Sectorul Agricol Ilfov. Parcă-l văd şi acum cum mergea vara cu
bicicleta de la Chitila la serviciu, la Baloteşti. Pentru că n-a avut niciodată
permis de conducere şi , cu atât mai puţin maşină. Făcuse o cerere prin ‘78
cred, la primărie unde lucra la biroul de sistematizare, ca să i se aprobe să
cumpere un Trabant. Pe cerere a scris unul dintre şefi: “întâi rezultate şi
apoi beneficii” şi i-a refuzat. Bătea Ilfovul cu bicicleta. Aşa a văzut că la Tunari
îşi construia ditai căsoiu un tânăr nepot de-al lui Ceauşescu. După cum vă
amintiţi, era o perioadă în care autorizaţiile de casă erau prohibite căci
trebuia să se facă blocuri, lumea să stea la bloc, cu încăzire cu lemne şi budă comună dacă se putea. Bineînţeles că n-avea
nepotul autorizaţie şi nimeni nu putea face nimic. Atunci tata le-a dat unor
amărâţi care stăteau 7 oameni într-o cocioabă cu două camere, autorizaţie să-şi
extindă casa. Secretarul de partid l-a muştruluit in şedinţa când au aflat de
autorizare iar tata le-a răspuns: “Dacă se poate la Tunari atunci le-am
autorizat şi amărâţilor ălora”. “Eşti ambiguu tov. Crăciunescu!!” i-ar fi spus
politrucul şi tata a fost pe urmă şomer
două săptămâni.
În ’88 eram în
armată şi mama venită într-o vizită mi-a povestit că pe tata l-au chemat la
Securitate. Îl chemaseră pentru că, biografia lui scrisă de mână ataşată unei
cereri de ocupare a postului de arhitect şef la sectorul 6, care era vacant, a
fost comparată cumva cu o bază de date. El stătea şi se întreba de ce stă
dosarul pe loc şi nu primeşte nicio veste. Până la urmă l-au chemat. Drept
care, la Securitate i-au pus în faţă un teanc de scrisorele trimise de el de-a
lungul anilor, de la nume şi adrese fictive, cu mesaje de genul “Hitler, Stalin,
Ceauşescu”. Avea mania scrisului şi de câte ori era câte ceva care-l enerva,
probabil după ce mai auzea şi pe la Europa Liberă, se apuca să scrie. Cred ca a
scris după ce l-au trimis să supravegheze demolările de a Izvor prin ’82 cand
încă lucra la primarie. Stiu că povestea acasă ca i-au dat lacrimile văzând
case sănătoase, cu uşi, sobe, decoraţii, acoperişuri speciale date jos cu
excavatorul. Unele le-o fi scris când se enerva auzind “tovarăşa academician
doctor inginer” … Iar ticăloşii aia de securişti catalogaseră de-a lungul
anilor, după scris, toate acele scrisorele stupide pe care le trimisese. Un
colonel, expert grafolog, l-a “felicitat” că a recunoscut din prima că el le
scrisese pentru că altfel i-ar fi dovedit el acest fapt. Drept care l-a pus să
scrie o declaraţie că a greşit şi că n-o să mai facă … Când o să am timp am să
ma duc să-i studiez dosarul la CNSAS.
La Revoluţie am fost cu el în stradă pe
21 decembrie, din Piaţa Unirii pe jos până la Universitate. În ziua aia a
mitingului se învoise câteva ore de la serviciu ca să meargă să ia ceva de la o
farmacie veterinară din centru aşa că se nimerise în plină efervescenţă după ce
se spărsese mitingul fatal al lui Ceauşescu. S-a întors la birou să ne
povestească. Lucram împreună la IPROMET, biroul avea 50 de oameni - arhitecţi,
tehnicieni, desenatori. Era exaltat de ceea ce văzuse, că lumea striga “jos
Ceauşescu”. Pe urmă a adăugat cu sete: “Am strigat şi eu!” Aveam carnetul UTC
la mine aşa că atunci, în timp ce povestea ce se întâmplă în centru, l-am scos şi l-am rupt aşa că deodată în
jurul nostru s-a făcut mai liber … Apoi am plecat spre centru unde aveam de
plătit meditaţiile pe care le făceam atunci la desen şi am stat la Universitate
până am răguşit. A doua zi, la IPROMET au venit să strige o mână de oameni de
la ICEM: “Să iasă IPROMETU’!” Din 50 de oameni am ieşit eu cu tata şi cu încă
5. În hol era lumea adunată pentru că directorul stătea de veghe. Aşa că tot
noi am fost primii care să spargă gheaţa şi am ieşit ca să facem ceea ce până în
piaţă la CC a devenit un fluviu de oameni. După aceea am stat nopţile următoare
ca fraierii să “păzim instituţia” cu câte un Kalaşnicov cu cate 5 gloanţe în
magazie … pe care tata nici macar nu ştia să o armeze. Răguşeala aia, statul ca
fraierii cu arma să păzim nu ştiu ce în zilele alea de nebunie cred că sunt
cele mai frumoase momente pe care le pot găsi în memorie împreună cu tata.
Tata a fost un
om bun, naiv de bun, din categoria pe care azi lumea o numeşte “fraieri”.
Prieteni de-ai mei au încercat să mă consoleze că măcar n-a suferit, a murit în somn, n-a
fost chinuit de boli, a fost activ pana in ultima zi chiar dacă a murit prematur - căci niciodată nu mi-am închipuit
că n-ar trăi până cel puţin la 90 … Poate că e aşa. L-am găsit cu ochii
închişi, cu figură calmă. Cât a fost la capelă au fost zile răcoroase. Când a
plecat convoiul spre cimitir a iesit un soare tare care s-a menţinut până s-a
terminat şi parastasul pe care l-am ţinut în curte. La jumătate de oră după ce
a plecat şi ultimul membru al familiei s-a pornit ploaia aia care n-a mai încetat
câteva zile. S-a întâmplat la fel şi la parastasul de 40 de zile. Aş vrea să
cred că astea ar fi semne că există un Dumnezeu care-o să aibă grijă de el. Aş
vrea.
Mă frământă însă
că ultima dată am vorbit la telefon despre o prostie. Mă frământă că ani de zile
am dat mâna şi ne-am salutat prea bărbăteşte, niciodată ca în filmele americane
cu îmbrăţişări şi bătăi de palmă pe spate … Ştiu sigur că au fost momente în
care a fost mândru de mine, chiar îi reproşam că prea atrage atenţia asupra mea
pentru nişte nimicuri până la urmă. Asta ştiu şi sunt împăcat că am făcut să
nu-i fie ruşine cu mine. Mă macină însă în fiecare zi o întrebare. Nu e zi în
care să nu mă gândesc la el şi să mă întreb dacă i-am arătat destulă afecţiune.
Dacă nu cumva s-o fi gândit vreodată că nu-i sunt destul de aproape.
Plâng şi acum
pentru că n-o să ştiu niciodată răspunsul la această întrebare …
ps: multumesc celor care au remarcat faptul ca m-am retras. nu puteam si nici acum nu mi-e la indemana sa ma mai ocup de blog. o sa ma manifest mai rar.