Am citit sub semnatura lui Florin, invitat al Simply Bucharest,
ca am avea orase paralele. Ar rezezulta de aici ca Bucurestiul avea mari zone cu canalizare inexistenta in orasul istoric. Eu cred ca avem perceptii paralele, fiecare dupa cum avem informatiile, despre ce a fost si cum a devenit capitala noastra un oras ce nu mai avea a suferi de complexe in fata altor capitale europene in perioada interbelica si, mai departe, pana la mijlocul anilor '70.
Am mai publicat un fragment al unui plan din 1895 care ilustra sistemul de canalizare al orasului, atunci cand se incerca trecerea de la canal pluvial si fose septice la sistemul "tout a l'egout".
Am sa prezint un extras dintr-o exceptionala lucrare, "Aspecte administrative ale urbanizarii Bucurestilor intre 1859 si 1914", teza de doctorat, UAUIM, Bucuresti 2012, intre paginile 97 si 99. Evident, lucrarea este exceptionala pentru ca imi apartine. Probabil ca, atunci cand voi ajunge prim-ministru, se vor gasi cateva taratoare care sa caute zadarnic motive sa ma acuze de plagiat. Iata:
În cursul anului 1866 consiliul comunal a adoptat un regulament în
17 articole - “Regulamentǔ pentru manţinerea curăţenieĭ în stradele şi pieţele
capitaleĭ” - care însă nu este deosebit
relevant din punct de vedere al efectelor pentru dezvoltarea urbanistică şi
arhitecturală a Bucureştilor. Totuşi, prin prevederile articolelor 7, 9, 11
şi13 ale acestuia se impuneau nişte servituţi ce aveau urmări în comportamentul
edilitar bucureştean. Articolul 7 impunea cetăţenilor ca, până la constituirea
unui sistem de canalizare, aceştia să îşi sape puţuri absorbante pe terenurile
proprii în vederea colectărilor apelor uzate, măsură ce era oricum detaliată în
regulamentul privind regulile de construire în capitală. Articolul 9 avea
câteva şi mai importante prevederi cu impact în ceea ce privea gestionarea
proprietăţilor. Prima era obligativitatea ca proprietăţile să fie împrejmuite cu
zid, grilaj, scânduri sau uluce. A doua era sarcina ce revenea proprietarilor
în ceea ce privea demolarea clădirilor ruinate care erau ieşite din aliniere şi
astfel ocupau zona destinată trotuarelor. Ambele puteau fi invocate inclusiv la
momentul solicitărilor de autorizaţii care, întotdeauna erau refuzate atunci
când astfel de situaţii erau întâlnite. Articolele 11 şi 13 erau legate de
gestionarea latrinelor şi a materiilor solide sau fluide asociate. Din
articolul 13 am putea deduce existenţa până la adoptarea acestui regulament a
unei practici ample de deversare a unor astfel de materii în stradă sau direct
în Dâmboviţa căci la acel moment se impunea astuparea oricăror orificii care ar
fi permis astfel de scurgeri în afara perimetrelor proprietăţilor.
Ca multe alte măsuri reglementare, şi aceasta îşi găseşte un
corespondent în regulile franceze căci, din 1819 data o ordonanţă regală care
determina regulile de construire ale foselor septice în Paris, în completarea
altei reglementări, confirmând în 1814 o regulă din 1785, care interzicea
scurgerea apelor uzate menajere în canalizarea menită a prelua apele pluviale
ale drumurilor publice.
La Bucureşti, un astfel de caz este documentat în anul 1875 în cazul Hotelului
Neubauer din preajma cursului Dâmboviţei, în strada Rîureanu.
Ca urmare a obturării unei scurgeri directe către Dâmboviţa a apelor
de pe proprietatea acestui hotel se produceau degradări puternice ale
structurii din cărămidă, după cum rezultă din petiţiile adresate primăriei
pentru a permite redeschiderea acelei scurgeri directe ce fusese obturată ca
urmare a interdicţiilor prevăzute în regulamentul invocat mai sus:
În mai multe rânduri am rugatu pe on. Primăria a’mi
da permisiune de a deschide canalulu dela casa mea/ Hotel Neǔbaǔer/ din strada
Rîureanu colora roşiă, ce mi s’a permisu a lǔ face âncă dela clădirea acestui
stabiliment pentru scurgerea în Dêmboviţa a apei ce isvoresce în pivniţă, din
care nu numai sĕ ruinésa casa, déră mi causéza mari pagube că nu póte şedea
întrénsele nici unǔ chiriaşǔ; mi s’a respinsu ensă tot d’auna acéstă cerere sub
motivǔ că haznaua privatelorǔ fiind în contactǔ cu acestu canalu, nu mi se póte
accorda voia de a lêssa libera scurgerea lui în Dêmboviţa.
Acum déră, Domnule Primarǔ, îndreptêndǔ acestǔ
inconvenientu prin isolare de zidu a haznalelor de canalu, întocmai după cum sê
cere de on. Primăria; vin cu acésta respectuoasă a Vĕ ruga, să bine voiţi, spre
convingere, a face prin impiegatulǔ Dv respectivǔ să se observe isolarea
şilucrările făcute, pentru a mi se accorda în urmă permisiunea d’a puté
deschide acestu canalu pentru scurgerea nnumai a apei din pivniţa care acum nu
mai este în contactu cu nici unu inconvenientǔ, ci numai pentru ameliorarea
situaţiunei caselorǔ, pentru cari, mi se impune a plăti atâtea dări şi nu le
potu scóte din causa ruinei în care mi se reduce casa cu acésta rea situaţia de
pivniţă în care nimicu nu se póte conserva.
Sperând că on. Primăria având în vedere celle expuse
nu va trece cu vederea de a’mĭ înlesni justa mea cerere pe lângă care me
subscriu.
Această petiţie urma alteia din care puteam afla că respectivul
canal de scurgere, deşi construit iniţial cu autorizaţia primăriei, fusese
astupat de către agenţii poliţiei iar prin efectele acestei obturări se
producea ruinarea casei:
“[…] a fost permisu a deschide unu canalu pentru
scurgerea apei din pivniţă în Dâmboviţa, care ênsă de mai multu timpu prin
agenţii poliţii s’a astupatu sub motivu că hasnaoa privatelor fiind în contactu
cu acellu canalu nu póte fi permisa scurgerea lui în Dêmboviţa. […]”
Prin urmare, un astfel de regulament nu numai că era absolut necesar
din punct de vedere al controlului salubrităţii însă producea efecte directe şi
concrete chiar asupra însăşi manierei de a amplasa şi construi edificiile
bucureştene şi nu numai. Regulamentul acesta a servit cu certitudine ca model
altor localităţi mai mici, chiar la decenii după instituirea sa în capitală.