sâmbătă, 30 martie 2013

Galantarul de sambata VI. Sau moartea subita.

Pe strada Covaci din centrul istoric al Bucurestilor se afla aceasta cladire:
Un detaliu de astazi al galantarelor ar fi asa:

Mai ieri, adica in ianuarie 2011, cladirea era tot cam asa in general:

Dar detaliile erau asa, aparent doua faze distincte:

Moartea galantarelor.

vineri, 29 martie 2013

PALATUL AGRICOLA FONCIERA

Pe net este foarte frecventa identificarea inversa a doua cladiri din Piata Senatului. Am avut o lunga dezbatere in contradictoriu pe tema asta si cu Dan Rosca. Acum, Alex aka Reptilianul a publicat niste foarte frumoase imagini luate de sus, de pe imobilul proiectat de Petre Antonescu si construit de societatea la care era director, "Cladirea Romaneasca".

Palatul societatii Agricola Fonciera este asta, cladirea alaturata, dupa cum a corectat si Reptilianul:

Se vede ca si detaliile sustin identitatea proprietarului caci sus pe frontonul catre piata zac niste altoreliefuri care reprezinta un pastor si un cultivator:

Mai mult decat atat, exista mai multe imagini pe care este si scris explicit "Agricola-Fonciera", sus, in glorieta, pe grilajul metalic ornamental dintre pilastri. Nu le mai gasesc acum. De la Dan Rosca am insa imaginea de mai jos (nu stiu el de unde a descarcat-o) care arata ca a existat si o reclama la "Adriatica" de unde probabil se trage aceasta legatura:

In detaliu se vede in mod repetat scris "Agricola" fie pe firma de pe parapetul balconului de la primul etaj spre piata, fie la un alt balcon spre Dambovita dar, mai ales, la firma unui foarte important spatiu comercial de la parter - "Bodega Agricola":

Si daca asta nu v-a convins, iata un extras dintr-un ghid al Bucurestiului disponibil la www.dacoromanica.ro:

E plin netul de greseli devenite adevaruri prin repetitie obsesiva si preluari de la unul la altul. Sper ca pe asta am demontat-o.

Completare:
Armyuser a indicat in comentariul de mai jos legatura catre fotografia de care spuneam. O adaug, cu un decupaj in care se observa inscrisurile:


joi, 28 martie 2013

Despre canalizarea in Bucurestii anilor 1860 sau despre perceptii paralele ale orasului


Am citit sub semnatura lui Florin, invitat al Simply Bucharest, ca am avea orase paralele. Ar rezezulta de aici ca Bucurestiul avea mari zone cu canalizare inexistenta in orasul istoric. Eu cred ca avem perceptii paralele, fiecare dupa cum avem informatiile, despre ce a fost si cum a devenit capitala noastra un oras ce nu mai avea a suferi de complexe in fata altor capitale europene in perioada interbelica si, mai departe, pana la mijlocul anilor '70.  Am mai publicat un fragment al unui plan din 1895 care ilustra sistemul de canalizare al orasului, atunci cand se incerca trecerea de la canal pluvial si fose septice la sistemul "tout a l'egout".
Am sa prezint un extras dintr-o exceptionala lucrare, "Aspecte administrative ale urbanizarii Bucurestilor intre 1859 si 1914", teza de doctorat, UAUIM, Bucuresti 2012, intre paginile 97 si 99. Evident, lucrarea este exceptionala pentru ca imi apartine. Probabil ca, atunci cand voi ajunge prim-ministru, se vor gasi cateva taratoare care sa caute zadarnic motive sa ma acuze de plagiat. Iata:

În cursul anului 1866 consiliul comunal a adoptat un regulament în 17 articole - “Regulamentǔ pentru manţinerea curăţenieĭ în stradele şi pieţele capitaleĭ” - care însă nu este deosebit relevant din punct de vedere al efectelor pentru dezvoltarea urbanistică şi arhitecturală a Bucureştilor. Totuşi, prin prevederile articolelor 7, 9, 11 şi13 ale acestuia se impuneau nişte servituţi ce aveau urmări în comportamentul edilitar bucureştean. Articolul 7 impunea cetăţenilor ca, până la constituirea unui sistem de canalizare, aceştia să îşi sape puţuri absorbante pe terenurile proprii în vederea colectărilor apelor uzate, măsură ce era oricum detaliată în regulamentul privind regulile de construire în capitală. Articolul 9 avea câteva şi mai importante prevederi cu impact în ceea ce privea gestionarea proprietăţilor. Prima era obligativitatea ca proprietăţile să fie împrejmuite cu zid, grilaj, scânduri sau uluce. A doua era sarcina ce revenea proprietarilor în ceea ce privea demolarea clădirilor ruinate care erau ieşite din aliniere şi astfel ocupau zona destinată trotuarelor. Ambele puteau fi invocate inclusiv la momentul solicitărilor de autorizaţii care, întotdeauna erau refuzate atunci când astfel de situaţii erau întâlnite. Articolele 11 şi 13 erau legate de gestionarea latrinelor şi a materiilor solide sau fluide asociate. Din articolul 13 am putea deduce existenţa până la adoptarea acestui regulament a unei practici ample de deversare a unor astfel de materii în stradă sau direct în Dâmboviţa căci la acel moment se impunea astuparea oricăror orificii care ar fi permis astfel de scurgeri în afara perimetrelor proprietăţilor.
Ca multe alte măsuri reglementare, şi aceasta îşi găseşte un corespondent în regulile franceze căci, din 1819 data o ordonanţă regală care determina regulile de construire ale foselor septice în Paris, în completarea altei reglementări, confirmând în 1814 o regulă din 1785, care interzicea scurgerea apelor uzate menajere în canalizarea menită a prelua apele pluviale ale drumurilor publice[1]. La Bucureşti, un astfel de caz este documentat în anul 1875 în cazul Hotelului Neubauer din preajma cursului Dâmboviţei, în strada Rîureanu[2].
Ca urmare a obturării unei scurgeri directe către Dâmboviţa a apelor de pe proprietatea acestui hotel se produceau degradări puternice ale structurii din cărămidă, după cum rezultă din petiţiile adresate primăriei pentru a permite redeschiderea acelei scurgeri directe ce fusese obturată ca urmare a interdicţiilor prevăzute în regulamentul invocat mai sus:

“Domnule Primarǔ!
În mai multe rânduri am rugatu pe on. Primăria a’mi da permisiune de a deschide canalulu dela casa mea/ Hotel Neǔbaǔer/ din strada Rîureanu colora roşiă, ce mi s’a permisu a lǔ face âncă dela clădirea acestui stabiliment pentru scurgerea în Dêmboviţa a apei ce isvoresce în pivniţă, din care nu numai sĕ ruinésa casa, déră mi causéza mari pagube că nu póte şedea întrénsele nici unǔ chiriaşǔ; mi s’a respinsu ensă tot d’auna acéstă cerere sub motivǔ că haznaua privatelorǔ fiind în contactǔ cu acestu canalu, nu mi se póte accorda voia de a lêssa libera scurgerea lui în Dêmboviţa.
Acum déră, Domnule Primarǔ, îndreptêndǔ acestǔ inconvenientu prin isolare de zidu a haznalelor de canalu, întocmai după cum sê cere de on. Primăria; vin cu acésta respectuoasă a Vĕ ruga, să bine voiţi, spre convingere, a face prin impiegatulǔ Dv respectivǔ să se observe isolarea şilucrările făcute, pentru a mi se accorda în urmă permisiunea d’a puté deschide acestu canalu pentru scurgerea nnumai a apei din pivniţa care acum nu mai este în contactu cu nici unu inconvenientǔ, ci numai pentru ameliorarea situaţiunei caselorǔ, pentru cari, mi se impune a plăti atâtea dări şi nu le potu scóte din causa ruinei în care mi se reduce casa cu acésta rea situaţia de pivniţă în care nimicu nu se póte conserva.
Sperând că on. Primăria având în vedere celle expuse nu va trece cu vederea de a’mĭ înlesni justa mea cerere pe lângă care me subscriu.
A Dvóstre prea plecată
Aloysia fost Neubauer”

Această petiţie urma alteia din care puteam afla că respectivul canal de scurgere, deşi construit iniţial cu autorizaţia primăriei, fusese astupat de către agenţii poliţiei iar prin efectele acestei obturări se producea ruinarea casei:

“[…] a fost permisu a deschide unu canalu pentru scurgerea apei din pivniţă în Dâmboviţa, care ênsă de mai multu timpu prin agenţii poliţii s’a astupatu sub motivu că hasnaoa privatelor fiind în contactu cu acellu canalu nu póte fi permisa scurgerea lui în Dêmboviţa. […]”

Prin urmare, un astfel de regulament nu numai că era absolut necesar din punct de vedere al controlului salubrităţii însă producea efecte directe şi concrete chiar asupra însăşi manierei de a amplasa şi construi edificiile bucureştene şi nu numai. Regulamentul acesta a servit cu certitudine ca model altor localităţi mai mici, chiar la decenii după instituirea sa în capitală[3].




[1] Davenne H.J.P, op. cit, pp 254-258 şi 405-410. Târziu a fost adoptat la Paris un sistem de deversare inclusiv a reziduurilor destinate foselor septice în canalizarea generală, pentru imobilele dotate cu closete cu apă curentă, cu o separare prealabilă a materialelor solide de cele lichide. Sistemul “tout-à-l’égout”, introdus şi în Bucureşti în epocă, a fost consacrat în Paris printr-o lege din 10 iunie 1899, cf. des Cars & Pinon, op. cit., p. 160
[2] AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 23/1875, filele 104 şi 272
[3] AN-DMB, fond PMB Secretariat, dosar 27/1900, fila 100 cuprinde solicitarea primăriei din Bârlad de a li se trimite “un exemplar din regulamentul votat de Consiliul acelei Comunĭ, relativ la serviciul de curăţirea zoilor şi gunóielor de prin curţile particulare”



luni, 25 martie 2013

Piata Carol I si geometria ei

Sunt cunoscute imaginile aeriene ale mijlocului anilor 1920 cu Piata Palatului Regal precum si alte imagini de la nivelul solului cu aceasta piata inainte de a fi fost macelarita din dorinta lui Carol al-II-lea. Imaginile de mai jos le am din blogul lui Alex Galmeanu, www.muzeuldefotografie.ro


Mai putin cunoscuta este dispunerea exacta in plan si ratiunea pentru care acea piata, singura veritabila a Bucurestilor dupa parerea mea, avea configuratia respectiva. Dorinta de a extinde cladirea Fundatiilor Regale a facut necesara exproprierea unor terenuri din fosta strada a Clementei si din Calea Victoriei pentru a face loc unei piete. Acest plan de aliniere al pietei a fost elaborat in 1906, se afla la AN-DMB, fond PMB Alinieri, dosar 516/1906 iar in interiorul dosarul exista si sinteza dezbaterilor consilului local ce a condus la aceasta solutie:

Prima nevoie a fost cea legata de largirea Caii Victoriei la 18 m si realizarea a doua cladiri simetrice noii cladiri (extindere de fapt) a Fundatiilor Regale si care ar fi trebuit sa aiba fatade egale. Inaltimea la cornisa a fost stabilita la 18 m dar era deja semnalata depasirea acestei cote in cazul noii cladiri High Life la coltul cu strada Franklin. Inaltimea si alcatuirea Fundatiilor Regale era lasata la alegerea "augustului domnitor" Carol I. Dupa cum se vede, axul corpului central al Palatului Regal nu corespunde cu cel al Fundatiilor Regale. Se vede ca centrul cercului pe care se asezau cladirile propuse, cu o raza de 38 m, avea doua puncte predefinite. Primul era, evident, coltul cladirii Fundatiilor Regale iar al doilea a fost aproximativ punctul unde gardul palatului intalnea coltul corpului vechi al Palatului Regal. Nu stiu cum au ajuns grafic la pozitionarea acestui centru dar este evident ca s-a urmarit ca limita cealalta, catre Gradina Episcopiei, nu putea sa fie mia departe de limita Palatului Regal. Am trasat cu rosu cercul ales si cu mov cercul ce ar fi rezultat folosind determinarile initiale - colturile Fundatiei Regale respectiv al Palatului Regal - dar in raport cu axa centrala a corpului principal al Palatului. Se vede ca atunci raza ar fi fost substantial mai mare si asta ar fi avut doua consecinte nedorite. Prima era ca la configuratia strazilor existente ar fi rezultat o fatada mai mare pe partea cladirii ce a devenit ulterior sediul Jockey Club in raport cu cea care a fost realizata ca Banca Natiunilor (vedeti la Alex Galmeanu prima imagine cu legenda si indicatii si identificari facute de Raiden si de Dan Rosca). A doua consecinta nedorita ar fi fost perspectiva absolut necontrolata ce ar fi rezultat in capatul axului fostei strazi Imperiala (unde astazi este corpul nou al Palatului Regal si pe unde se face intrarea la muzeu, spre colectia de arta nationala) ca urmare al situarii intersectiei dintre cercul de delimitare a pietei si Calea Victoriei. In varianta adoptata si sustinuta ulterior si prin planul de aliniere adoptat in 1914 (AN-DMB, fond PMB Alinieri, dosar 659/1914)
se vede ca imobilul unde a functionat Jockey Club ajungea sa inchida piata cu corpul de garda al Palatului (sper sa nu ma insel cu corpul de garda) si in acelasi timp oferea o bucata de fatada drept capat de perspectiva al strazii Imperiala ce urca dinspre Stirbey Voda. In fine, daca am suprapune situatia de atunci cu cea din 1974 (in mare masura cea de azi) ar aparea aproximativ acest rezultat in care cu linie punctata rosie sunt constructiile disparute si vechiul Palat Regal iar cu albastru cladirile ce inca mai exista si azi si pe care le-am utilizat ca repere.

Fireste, exista astazi destui "specialisti" si "cunoscatori" sau "iubitori" ai Bucurestilor care ar sari ca arsi sa auda ca nu numai ca s-ar putea dar ar fi si normal sa se reintregeasca aceasta singura piata pe care a avut-o capitala. Caci capitala noastra a avut multe intersectii dar piete nu. Problema ar fi cum sa se construiasca. Se tot preconizeaza un nou concurs. Daca va fi unul pe bune, organizat din timp fara bubele "concursului" de la Piata Universitatii as avea speranta ca ar putea si iesi ceva.

duminică, 17 martie 2013

Usile de duminica IX. Galeron in strada Clemenceau

In strada Georges Clemenceau, fosta Gabriel Peri, fosta Corabia, fosta Victoria se gaseste si astazi o mica lucrare a lui Albert Galeron pentru Zoe Slatineanu. Pentru familia Slatineanu, Galeron mai lucrase un proiect in Calea Dorobantilor, astazi cu numarul 60. 
Asta spun eu caci doamna Cezara Mucenic a facut un studiu asupra casei si l-a identificat ca autor pe Gottereau desi nu-l exclude nici pe Galeron. Dansa mentioneaza ca sursa indicarea acestui autor de catre Hagi Moscu. Insa planurile proiectului din 1884 nu au semnatura lui Gottereau si nici celelalte date din dosarul de la arhive nu au mentionat explicit arhitectul. In plus, semnatura nu seamana cu cea a lui Gottereau dar ar putea sa fie a lui Galeron - altfel decat semnatura din 1891 de mai jos. 

Aici este vorba despre o mica extindere cu acces secundar si terasa pentru plante. Asta initial caci astazi in loc de terasa se gaseste inca un etaj. Iata ansamblul din proiect:



Detaliul arata asa:


Galeron s-a semnat pe aceste planse:


Situatia din prezent arata cam asa (la nivelul 2009, din imaginile de strada ale Google Maps):


Aceasta rubrica, va spun tuturor dar in primul rand Usierului de serviciu, am de gand sa o continui ca serie a usilor de duminica pe blogul celalalt, PozeDecat.

Sursa documentelor AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 26/1891

sâmbătă, 16 martie 2013

GALANTARUL DE SAMBATA V

Nu stiu unde in Bucuresti, s-a aflat candva aceasta vitrina:
Facea parte dintr-o fatada semnata de un arhitect pe nume Klafter si, va vine sau nu sa credeti, a fost autorizata in 1867.


AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 6/1867

marți, 12 martie 2013

"JURNALISTII LOVESTE" din nou

Am văzut ieri o stire la “profesioniştii” de la Antena 3. 

Ăia care au redactat ştirea nu sunt însă jurnalişti ci nişte guguştiuci. Sau poate ne iau pe noi de guguştiuci. Ştirea era că în ultimii ani, în marele stat Pennsylvania, numărul angajaţilor numai în sectorul extracţiei gazelor de şist de acolo s-ar ridica la 600.000 (!) la care se mai adaugă şi vreo 100.000 în activităţile conexe. Bine, dacă te uiţi pe net vezi că asta este o “ştire” veche, prezentată cam cu aceleaşi cuvinte (deci oarecum furată) la Income Magazine. Deci unii cu “income”, chestii financiare serioase probabil. Dacă ai fost totuşi la şcoală şi ai o oarece imagine a geografiei şi a scării lucrurilor, când auzi de 600.000 de angajaţi numai într-un anumit sector ar trebui să-ţi pui totuşi nişte întrebări. De genul: “Câţi locuitori are băi frate statul ăsta?” Şi atunci bunul simţ ar presupune să te duci să te uiţi la nişte surse, cum ar fi statisticile guvernamentale. Statisticile oficiale spun că statul cu pricina are ceva mai mult de 12 milioane de locuitori dintre care ceva mai mult de 6 milioane lucrează undeva iar ceva mai mult de 500.000 sunt înregistraţi ca şomeri. 

 



Asta ar însemna că, dacă ne-am lua după “ştire”, 10% din pennsylvăneni lucrează la suptul gazelor de şist în mod direct! Şi totuşi, deşi se vede pe grafice o creştere substanţială a angajaţilor în minerit şi în industriile forestiere, numărul total al acestor angajaţi este “decât” în jur de 40.000 adică 0,666 % din forţa de muncă. O mică diferenţă nu? 

 
De fapt, ar cam trebui ca să ne punem cu toţii întrebări, în legătură cu orice ştire, atunci când constatăm că nu există indicată nicio sursă a informaţiei, a datelor statistice prezentate şi când, de cele mai multe ori, astfel de articole nu sunt semnate cu numele cuiva care să poată să-şi asume cele afirmate.

Mă întorc la bălăriile din presa locală legate de zona Dorobanţi, ca un fel de reflex faţă de trecerea în revistă a calităţii unor jurnalişti de televiziune făcută de Roxana Iordache zilele trecute.

În 15 februarie vedeam o ştire cutremurătoare la tv, cu un incendiu pe Calea Dorobanţilor, ştiţi – aia pe care o demolam noi pe jumătate. N-am prin ştirea integral aşa că am căutat detalii. Presa la noi este orice numai sursă de informaţii nu. Iată că la Adevărul şi la KanalD aflam din titlu că incendiu era în subsolul unei case părăsite sau, în orice caz, într-o casă veche. La România Liberă, Gândul şi Mediafax incendiul era într-un bloc de pe Calea Dorobanţilor. Am descărcat de acolo imaginile ca să le vedeţi în toată splendoarea lor. Calea Dorobanţilor e un drum de ţară desfundat, o străduţă cu garduri şi porţi din tablă sau chiar o stradă cu şoproane din lemn. În altă poză de ilustrare a incendiului apare un pompier care cred că se lupta cu un foc la vreo sondă de petrol din Kuweit. Excepţionali jurnalişti! Problema mea nu a fost până la urmă asta, anume faptul că m-am uitat la poze fără nicio altă legătură cu subiectul decât pompierii portretizaţi acolo:


La KanalD Calea Dorobantilor are soproane si garduri din lemn - sa nu uitam ca incendiul era la "o casa veche"


La Gandul via Mediafax Calea Dorobantilor are stalpi metalici, garduri cu tabla dar incendiul era la un bloc


La Romania Libera ardea tot Kuweitul


La Adevarul, Calea Dorobantilor e un drum de pamant desfundat, cu garduri prefabricate din beton

M-am enervat mai mult fiindcă n-am putut afla din “ştirile” astea următoarele amănunte nesemnificative: care era adresa incendiului; când s-a întâmplat şi cât a durat; dacă au fost victime sau vinovaţi; care au fost până la urmă pagubele şi ce valoare culturală avea imobilul cuprins de acel incendiu.
Ai spune că “presa de specialitate” ar trebui să-ţi furnizeze informaţii pe care să te poţi baza. Păi între Flux Imobiliar, Imobiliar.net şi Ştirile PROTv nu văd nicio diferenţă. Ne anunţau aceste surse de informaţie faptul că “sute de clădiri” din Dorobanţi vor fi distruse ca urmare a proiectului demascat de Hotnews şi despre care am scris de curând. Fireşte, noi am numărat în interiorul Zonei Construite Protejate nr. 10 Dorobanţi numai 110 imobile dintre care numai 96 au şi construcţii pe ele. Cum poţi darâma “sute de construcţii” prin acest proiect când ele nu sunt cu totul macar o sută ? Dar poate băieţii şi fetele astea din imobiliare au alte unităţi de măsură, poate ei sunt dintre cei ce “simţ enorm şi văz monstruos” …
Las informaţiile cu link explicit, ca să se vadă titlurile:


Eu cred că terenul e prielnic şi că astfel de presă şi astfel de receptori care înghit orice sunt cheia succesului “băieţilor deştepţi” sau unsuroşi precum regretatul ambasador Gitenpârţ care, între două trei declaraţii de dragoste pentru poporul român ne mai informa aproape subliminal că preţul gazelor va fi atât de mic şi vom fi atât de independenţi energetic dacă Chevron va trage tare in România încât trebuie să facem ceva. Dacă vă uitaţi cu atenţie, aproape zilnic avem parte de “ştiri” cu gazele de şist din care aflăm pe de o parte că unii sunt îngrijoraţi – dar din ce în ce "ne dăm seama" că sunt îngrijorări nefondate şi, pe de altă parte, aflăm că economia o să duduie şi 20 de ani vom fi lipsiţi de griji dacă exploatăm gazele cu pricina. Treptat o să constatăm că ăia care au ieşit în stradă cu miile la Bârlad sau ăia care-şi dau seama la Băile Felix că pe termen lung paguba ar fi mai mare decât câştigul sunt “decât” nişte Gică_Contra care “se opun progresului” aşa cum fac şi zevzecii ăia care militează pentru o dezvoltare durabilă la Roşia Montană. 

Şi eu voi sta în continuare să mă minunez că luxemburghezii şi elveţienii sunt în topul oamenilor cu bunăstare pe plan mondial deşi ei n-au nici de unele – nici gaze nici aur şi nici măcar ieşire la mare. Mare brânză!

sâmbătă, 9 martie 2013

Galantarul de sambata IV

Cautand altceva, am rascolit din nou prin fotografiile lui Willy Pragher facute in Bucurestii anilor din preajma si din timpul razboiului. Le stiti, sunt publicate de arhivele landului Baden-Wurttemberg la https://www2.landesarchiv-bw.de (in denumirea fotografiilor am mentinut codurile si descrierile acestora de pe pagina arhivelor germane)
Una dintre fotografii mi s-a parut exceptionala caci arata, in anul 1941, la cativa ani buni de la darea in folosinta a Blocului Malaxa proiectat de Horia Creanga pe bulevardul numit azi Nicolae Balcescu, o vitrina de mare suprafata a unei florarii.



Uitati-va la calitatea detaliului ramei si la cat de mare era foaia de geam! Se distinge un rost intre doua dintre foi dar partea din prim-plan mi se pare uriasa; nu reusesc sa disting vreun rost. In plus, literele par in relief si lipite pe geam pentru a forma "Floraria Bucuresti". Subiectul fotografiei nu cred ca a fost vitrina ci modul in care se reflecta in ea frontul opus al bulevardului. Mie insa mi se pare interesant sa vedem tehnologia din constructii a anului 1940 din Bucuresti.



Din 1937 mai avem o fotografie a unei alte vitrine mari ale aceluias imobil, fotografia fiind luata din coltul catre strada C.A.Rosetti. Magazinul era destinat expunerii unui Lincoln Zephyr, marca este inscrisa pe vitrina iar in magazin se distinge un pic dintr-un astfel de automobil.



Astazi este o zi trista pentru mine caci sunt 7 ani de cand s-au dus dintre noi doi oameni deosebiti, tocmai intr-un accident de automobil.
COMPLETARE - EXCEPTIONAL:

sâmbătă, 2 martie 2013

Carne de cal sau nu in 1885. In loc de galantarul de sambata.

Pentru ca tot auzim vesti despre carnea de cal hacuita si aruncata pe piata ma intrebam daca frauda e de ieri de azi. Probabil ca fraude erau si in secolul XIX caci ce-am putea sa banuim (glumesc, evident) daca am vedea ca se cerea deschiderea unei macelarii pe strada ... POTCOVARI! 
Nu stiu daca era macelarie de carne de cal dar sigur nu cred ca procesa porc. Solicitantul din 1885 se numea Isack.

Altui macelar care probabil ca nu vindea carne de porc in loc de carne de miel, pe numele sau Avram Iosif, i se aminteau conditiile de salubritate necesare pentru o astfel de pravalie. Iata mai jos un fel de autorizatie sanitara de functionare pentru macelaria sa din Calea Dudesti: