Despre canalizarea in Bucurestii anilor 1860 sau despre perceptii paralele ale orasului

Am citit sub semnatura lui Florin, invitat al Simply Bucharest, ca am avea orase paralele. Ar rezezulta de aici ca Bucurestiul avea mari zone cu canalizare inexistenta in orasul istoric. Eu cred ca avem perceptii paralele, fiecare dupa cum avem informatiile, despre ce a fost si cum a devenit capitala noastra un oras ce nu mai avea a suferi de complexe in fata altor capitale europene in perioada interbelica si, mai departe, pana la mijlocul anilor '70.  Am mai publicat un fragment al unui plan din 1895 care ilustra sistemul de canalizare al orasului, atunci cand se incerca trecerea de la canal pluvial si fose septice la sistemul "tout a l'egout".

Am sa prezint un extras dintr-o exceptionala lucrare, "Aspecte administrative ale urbanizarii Bucurestilor intre 1859 si 1914", teza de doctorat, UAUIM, Bucuresti 2012, intre paginile 97 si 99. Evident, lucrarea este exceptionala pentru ca imi apartine. Probabil ca, atunci cand voi ajunge prim-ministru, se vor gasi cateva taratoare care sa caute zadarnic motive sa ma acuze de plagiat. Iata:

În cursul anului 1866 consiliul comunal a adoptat un regulament în 17 articole - “Regulamentǔ pentru manţinerea curăţenieĭ în stradele şi pieţele capitaleĭ” - care însă nu este deosebit relevant din punct de vedere al efectelor pentru dezvoltarea urbanistică şi arhitecturală a Bucureştilor. Totuşi, prin prevederile articolelor 7, 9, 11 şi13 ale acestuia se impuneau nişte servituţi ce aveau urmări în comportamentul edilitar bucureştean. Articolul 7 impunea cetăţenilor ca, până la constituirea unui sistem de canalizare, aceştia să îşi sape puţuri absorbante pe terenurile proprii în vederea colectărilor apelor uzate, măsură ce era oricum detaliată în regulamentul privind regulile de construire în capitală. Articolul 9 avea câteva şi mai importante prevederi cu impact în ceea ce privea gestionarea proprietăţilor. Prima era obligativitatea ca proprietăţile să fie împrejmuite cu zid, grilaj, scânduri sau uluce. A doua era sarcina ce revenea proprietarilor în ceea ce privea demolarea clădirilor ruinate care erau ieşite din aliniere şi astfel ocupau zona destinată trotuarelor. Ambele puteau fi invocate inclusiv la momentul solicitărilor de autorizaţii care, întotdeauna erau refuzate atunci când astfel de situaţii erau întâlnite. Articolele 11 şi 13 erau legate de gestionarea latrinelor şi a materiilor solide sau fluide asociate. Din articolul 13 am putea deduce existenţa până la adoptarea acestui regulament a unei practici ample de deversare a unor astfel de materii în stradă sau direct în Dâmboviţa căci la acel moment se impunea astuparea oricăror orificii care ar fi permis astfel de scurgeri în afara perimetrelor proprietăţilor.

Ca multe alte măsuri reglementare, şi aceasta îşi găseşte un corespondent în regulile franceze căci, din 1819 data o ordonanţă regală care determina regulile de construire ale foselor septice în Paris, în completarea altei reglementări, confirmând în 1814 o regulă din 1785, care interzicea scurgerea apelor uzate menajere în canalizarea menită a prelua apele pluviale ale drumurilor publice[1]. La Bucureşti, un astfel de caz este documentat în anul 1875 în cazul Hotelului Neubauer din preajma cursului Dâmboviţei, în strada Rîureanu[2].

Ca urmare a obturării unei scurgeri directe către Dâmboviţa a apelor de pe proprietatea acestui hotel se produceau degradări puternice ale structurii din cărămidă, după cum rezultă din petiţiile adresate primăriei pentru a permite redeschiderea acelei scurgeri directe ce fusese obturată ca urmare a interdicţiilor prevăzute în regulamentul invocat mai sus:

“Domnule Primarǔ!

În mai multe rânduri am rugatu pe on. Primăria a’mi da permisiune de a deschide canalulu dela casa mea/ Hotel Neǔbaǔer/ din strada Rîureanu colora roşiă, ce mi s’a permisu a lǔ face âncă dela clădirea acestui stabiliment pentru scurgerea în Dêmboviţa a apei ce isvoresce în pivniţă, din care nu numai sĕ ruinésa casa, déră mi causéza mari pagube că nu póte şedea întrénsele nici unǔ chiriaşǔ; mi s’a respinsu ensă tot d’auna acéstă cerere sub motivǔ că haznaua privatelorǔ fiind în contactǔ cu acestu canalu, nu mi se póte accorda voia de a lêssa libera scurgerea lui în Dêmboviţa.

Acum déră, Domnule Primarǔ, îndreptêndǔ acestǔ inconvenientu prin isolare de zidu a haznalelor de canalu, întocmai după cum sê cere de on. Primăria; vin cu acésta respectuoasă a Vĕ ruga, să bine voiţi, spre convingere, a face prin impiegatulǔ Dv respectivǔ să se observe isolarea şilucrările făcute, pentru a mi se accorda în urmă permisiunea d’a puté deschide acestu canalu pentru scurgerea nnumai a apei din pivniţa care acum nu mai este în contactu cu nici unu inconvenientǔ, ci numai pentru ameliorarea situaţiunei caselorǔ, pentru cari, mi se impune a plăti atâtea dări şi nu le potu scóte din causa ruinei în care mi se reduce casa cu acésta rea situaţia de pivniţă în care nimicu nu se póte conserva.

Sperând că on. Primăria având în vedere celle expuse nu va trece cu vederea de a’mĭ înlesni justa mea cerere pe lângă care me subscriu.

A Dvóstre prea plecată

Aloysia fost Neubauer”

Această petiţie urma alteia din care puteam afla că respectivul canal de scurgere, deşi construit iniţial cu autorizaţia primăriei, fusese astupat de către agenţii poliţiei iar prin efectele acestei obturări se producea ruinarea casei:

“[…] a fost permisu a deschide unu canalu pentru scurgerea apei din pivniţă în Dâmboviţa, care ênsă de mai multu timpu prin agenţii poliţii s’a astupatu sub motivu că hasnaoa privatelor fiind în contactu cu acellu canalu nu póte fi permisa scurgerea lui în Dêmboviţa. […]”

Prin urmare, un astfel de regulament nu numai că era absolut necesar din punct de vedere al controlului salubrităţii însă producea efecte directe şi concrete chiar asupra însăşi manierei de a amplasa şi construi edificiile bucureştene şi nu numai. Regulamentul acesta a servit cu certitudine ca model altor localităţi mai mici, chiar la decenii după instituirea sa în capitală[3].

---

[1] Davenne H.J.P, op. cit, pp 254-258 şi 405-410. Târziu a fost adoptat la Paris un sistem de deversare inclusiv a reziduurilor destinate foselor septice în canalizarea generală, pentru imobilele dotate cu closete cu apă curentă, cu o separare prealabilă a materialelor solide de cele lichide. Sistemul “tout-à-l’égout”, introdus şi în Bucureşti în epocă, a fost consacrat în Paris printr-o lege din 10 iunie 1899, cf. des Cars & Pinon, op. cit., p. 160

[2] AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 23/1875, filele 104 şi 272

[3] AN-DMB, fond PMB Secretariat, dosar 27/1900, fila 100 cuprinde solicitarea primăriei din Bârlad de a li se trimite “un exemplar din regulamentul votat de Consiliul acelei Comunĭ, relativ la serviciul de curăţirea zoilor şi gunóielor de prin curţile particulare”