Mai sus Plumbuita in 2010 si mai jos Plumbuita relevata si publicata in 1933
Vlahul ne-a aratat, intr-un
articol de zilele trecute , imagini vechi ale manastirii Plumbuita inainte de restaurarea inceputa pe la mijlocul anilor '30.
Pentru ca ii spsusesem si lui
Radu Oltean ca voi pune niste imagini de la Plumbuita pentru care nu am nicio explicatie, iata ca a venit timpul sa pun si eu pe net ceea ce am.
In urma cu aproape doi ani am incercat (am luat o mica teapa cum s-ar zice) o colaborare referitoare la manastire si de aceea am compus un text din care pot pune acum un fragment aici. Textul compileaza informatia din trei surse bibliografice si anume:
* Ghika-Budeşti, Nicolae – Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia – veacul al XVII-lea. Epoca de transiţie: domnia lui Matei Basarab, în BCMI 1933
*Stoicescu, Nicolae – Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Editura Academiei RPR, Bucureşti 1961
*Pr. Zăvoianu, Corneliu Grigore – Mânăstirea Plumbuita (monografie), Editura Aşezământului Mânăstirii Plumbuita, Bucureşti, 2001
Textul meu:
Datele iniţiale despre mânăstire au fost interpretate diferit de mari istorici printre care şi V. A Urechea sau Nicolae Iorga. Astfel, se poate spune că există un nucleu iniţial din timpul domnitorului Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul, acesta dând în 1564 un hrisov domnesc care întărea mânăstirii o proprietate. Următorul domn, Alexandru Vodă al II-lea şi fiul acestuia, Mihnea, vor termina lucrările de construire ale bisericii. Actul de închinare al mânăstirii către mânăstirea Xeropotam dat de Mihnea confirmă acest lucru, cu data 1586. Nu se poate spune cât din construcţiile ansamblului mai înglobează material din această etapă. De această perioadă se leagă şi tipărirea primei cărţi din Valahia, în 1582, după 10 de ani de muncă la tiparniţă şi litere. Cum tiparniţa se afla în mânăstire iar călugărul Lavrentie lucra la crearea acesteia aici,se poate presupune că incinta era suficient de amplă şi dotată din punct de vedere al spaţiului construit.
Cu certitudine locul avea şi o semnificaţie strategică încă din momentul edificării. Bătălia purată de Matei Basarab lângă mânăstire în 1632 este probabil evenimentul istoric cel mai important din istoria acestui locaş de cult. În cinstea victoriei sale, Matei Basarab extinde mânăstirea şi construieşte cu această ocazie cele mai importante elemente ale incintei. Domnitorul a resfinţit biserica în 1647 după ce, se pare, I-a adăugat pridvorul deschis. În afară de turnul porţii, de casa egumenească şi de spaţiul cuhniei nu se poate identifica cu precizie dacă a mai existat ceva semnificativ în incintă în timpul lui Matei Basarab. Un document din 1671 atestă însă că la Plumbuita chiliile erau acoperite cu stuf, aşadar aşezământul era destul de modest, după cum o arată şi succesivele acte de donaţie ale diverşilor domnitori către mânăstire. Catagrafiile din prima parte a secolului al XIX-lea confirmă starea modestă a mânăstirii. De altfel, prima parte a acestui secol este momentul în care ansamblul începe să intre treptat în ruină. Cutremurele au afectat atât construcţia bisericii cât şi turnul clopotniţă pe sub care se face accesul în mânăstire.
De anul 1802 se leagă dispariţia turlelor originale ale bisericii şi prăbuşirea turnului clopotniţă. Acesta din urmă a fost refăcut, în forma pe care în mare parte o avem şi astăzi, de către egumenul Dionisie în intervalul 1802 – 1806. Turla peste naos a biserici cât şi alte lucrări ce au urmărit restaurarea în conformitate cu originile stilistice ale sec. XVII s-au realizat însă abia la mijlocul sec. XX.
Un alt moment important în existenţa mânăstirii a fost revoluţia de la 1848 pentru că aici au fost încarceraţi unii dintre revoluţionarii din Teleorman. Cu această ocazie este documentat un incendiu la mânăstire dar care nu este localizat cu precizie. Dat fiind că deţinuţii probabil că fuseseră închişi în beciul casei domneşti şi că relatarea jurnalistică a incendiului se referă la pericolul prin care aceşti deţinuţi au trecut, este posibil ca incendiul să fi afectat casa egumenească. De altfel, la începutul sec. XX ansamblul era atât de ruinat încât este posibil ca acest incendiu să fi produs pagube care n-au mai putut fi remediate. După secularizarea averilor mânăstireşti nici nu au mai existat niciun fel de fonduri care să fi putut ajuta la o astfel de operaţiune. Din anul 1865 există însemnări care indică lipsa până şi a mijloacelor de a repara fântâna din incinta mânăstirii. Mai mult, o puternică furtună din mai 1867 distruge învelitorile bisericii şi de la casa egumenească. Nici până în 1870 reparaţiile nu fuseseră satisfăcătoare dar un raport al arhitectului trimis de ministerul cultelor dă măcar o indicaţie privind starea construcţiilor, amplasamentul celor folosite la acea dată şi, mai important din punct de vedere documentar, faptul că învelitorile erau integral din şindrilă – aspect important având în vedere legendele legate de numele mânăstirii care presupuneau învelitori bogate, realizate din tablă de plumb.
Abandonul este treptat iar mânăstirea este transformată în biserică de mir. Mai mult, terenurile din jur încep să fie parazitate şi ajung să fie folosite ca teren de extracţie a lutului pentru cărămizi. Cărămidăria care funcţiona aici a prilejuit, pe lângă litigii juridice, pericolul de a afecta integritatea zidurilor mânăstirii prin apropierea excesivă a limitei extracţiei de pământ de monument. Un plan nedatat, din preajma anilor ’20 ai sec. XX, arată amplasamentul acestei industrii locale ce nu era cunoscută altfel decât prin litigiul juridic între cumpărătorii din 1912 ai terenurilor (fam Sinigalia) şi mânăstiea ce urma să se reînfiinţeze.
După 1933 au început lucrările de restaurare la biserică. În 1938 casa domnească era încă o jalnică ruină însă lucrările s-au extins şi asupra acestui corp. Aceste lucrări aveau impulsul dat de implicarea mişcării legionare care, se pare, a contribuit substanţial prin forţa de muncă de pe şantier compensând astfel lipsa fondurilor. De altfel, Mareşalul Antonescu dorea să dea o mare importanţă acestui aşezământ prin crearea aici a unui Panteon Naţional al eroilor căzuţi pentru reîntregirea neamului. Amplele lucrări iniţiate în 1943 au fost însă întrerupte în curând ca urmare a cursului războiului. Se pare că şi calitatea lucrărilor lăsa de dorit, în special la refacerea caselor stăreţiei. Există nişte planuri de constatare a situaţiei la acea dată însă ele trebuie identificate în arhivele Patriarhiei şi în arhivele Casei Naţionale a Asigurărilor Sociale – instituţia care finanţa aceste intervenţii. În aceeaşi perioadă au fost executate lucrări de relocare a cimitirelor din interiorul şi din extriorul incintei mânăstirii, lucrări care au dus şi la săpături care au coborât nivelul de călcare local cu aproape 1 m.
După război, până către anul 1957 au continuat lucrările la mânăstire. Astfel, în 1951-1952 s-a refăcut turla bisericii iar în 1952 biserica a fost redată cultului. Ştim însă că au mai existat lucrări importante la biserică. Astfel, în 1957 s-a înlocuit pardoseala din cărămidă cu piatră de Bampotoc. Mai este de menţionat în acest sens faptul că la 1838 biserica a fost descrisă a avea o turlă ce nu mai figura însă în releveul din 1933. Nu există deci o relatare istorică documentată care să lămurească momentul dispariţiei turlei refăcute după curemurul din 1802. Singura explicaţie în acest sens ar fi denumirea de “turlă” dată structurii închise care marca locul turlei originale de deasupra naosului şi care apare în descrierile anului 1933. Această tulă oarbă era menţionată şi în catagrafia din 1863, document mult mai sumar ca descriere a construcţiilor decât cea din 1838.
După anul 1990 au avut loc unele modificări de detaliu atât la biserică dar şi la casa domnească. Aşa se explică apariţia unui paraclis improvizat în vecinătatea bisericii, realizarea închiderii cu tâmplărie a pronaosului ce fusese redeschis cu ocazia restaurării Comisiei Monumentelor Istorice începute în 1933 sau placarea cu un material inadecvat a soclurilor bisericii şi a casei domneşti. Au fost realizate dotări tehnice precum introducerea unei centrale termice complexe şi a sistemului de încălzire centralizat.
Se poate spune că descrierile furnizate de documentele cunoscute până în prezent nu sunt suficient de explicite pentru a putea reconstitui cu precizie evoluţia construcţiilor mânăstirii Plumbuita. Există elemente importante ce pot fi însă extrase din aceste materiale istorice pentru a putea distinge, prin cerecetare la faţa locului, etapele importante care tebuie evidenţiate pe viitor.
Este însă necesară extinderea cercetării prin parcurgerea din nou a unor fonduri deja cunoscute dar care au fost cercetate până în prezent doar de istorici. Lipsa specializării în domeniile aferente protecţiei monumentelor ar putea să fi condus la ignorarea unor referiri specifice construcţiilor care nu prezentau un interes special din punctul de vedere al interesului acestor cercetători ce ar fi urmărit, în mod firesc, elementele care să pună în evidenţă informaţii legate de evenimente şi de specificul vieţii legat de aceste evenimente.
Există încă elemente insuficient cercetate atât din punct de vedere arheologic cât şi din punct de vedere al investigaţiei arhitecturale. În vederea documentării corespunzătoare este necesară studierea arhivelor Comisiei Monumentelor Istorice ce ar putea conţine date suplimentare referitoare la intervenţiile post 1933.
Totodată, unele sondaje de parament dublate de sondaje de arheologie ar putea clarifica unele aspecte aflate încă într-o anumită confuzie. Locurile exacte de efectuare a acestor sondaje pot fi indicate si azi însă o mai bună fundamentare a acestei necesităţi se impune.
Si acum imaginile pe care doream sa le comentez. Prima este vederea ansamblului din exterior, asa cum apare in fotografia publicata de Ghika Budesti in 1933. Ea trebuie pusa in legatura cu un desen facut in 1916 de un tanar cercetas. Desenul este pus pe
un blog foarte frumos care face public jurnalul acestui tanar viitor ofiter. Mi se pare impresionant acest document de familie pentru ca pune in evidenta discrepanta dintre societatea romaneasca de atunci si cee de azi. Ce faceau unii tineri atunci si care erau tiparele de comportament si care e destrabalarea de azi ... dar asta e o cu totul alta discutie.
Vlahul ne aratase doua poze, una cu staretia si cealalta cu partea de chilii vazute din garliciul staretiei. In arhiva de relevee de la UAUIM exista trei relevee facute inainte de 1933 care cuprind si planul de ansamblu. In BCMI, Gkika Budesti prezinta releveul arhitectului Moisescu ce a si intervenit ca restaurare pe ansamblu. Exista niste diferente pe care de obicei le comentez atunci cand vine timpul practicii de releveu cu studentii anului V.
Iata un desen perspectiv cu staretia (sau casa domneasca) dintr-unul dintre releveele de care spuneam la care adaug situatia actuala (februarie 2010 mai exact):
Pe planurile de situatie de mai jos, ambele facute cam in acelasi timp (1931 si 1932-1933) apar niste mici diferente pe care le-am marcat cu rosu. Este vorba despre un element constructiv care este sau nu este figurat dar care exista si astazi.
Acesta este subiectul pe care-l abordasem cu Radu caci eu nu m-am prins ce cauta acea pictura pe un fragment de stalp, ce pare autentica (spre deosebire de exercitiile de pe pereti, care se vad pe fundal, ale studentilor teologi ce deprind pictura murala). Nu ma pricep la pictura dar mie mi s-a parut a fi de secol XVII sai XVIII. Poate e chiar de la Matei Basarab? Nu stiu. Asta este intrebarea la care astept comentarii si de aceea va arat si pozele cu pricina:
.jpg)
